Alexandru Moldovan
Sălajul, cu cele 68 de biserici de lemn înscrise pe lista monumentelor istorice, își poate asuma titlul neoficial de ”județ al bisericilor de lemn”, ca un punct forte al promovării din punct de vedere turistic a zonei.
Județul găzduiește și biserici cu zid de piatră, cu elemente arhitectonice unice la nivel național sau pur și simplu cu legende captivante, așa cum este biserica cu zid dublu de la Uileacul Șimleului.
Sălajul are cele mai multe biserici de lemn monumente istorice — 68 — cu una mai mult decât Maramureșul, potrivit directorului Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național (DJCPN), Doina Cociș.
”Fondate de ctitori țărani, cu osteneala întregii comunități, însuflețite de dulgherii locului și împodobite de zugravii care se încumetau cu mâinile lor să atingă mintea și sufletul, bisericile de lemn din Sălaj devin mai vechi și mai împăcate cu viața lor. Oare avem forța de a le redescoperi?”, se întreabă retoric Ana Bârcă, autorul celei mai recente lucrări despre bisericile de lemn din Sălaj.
Edificate în stilul ortodox oriental al feudalismului de mijloc și târziu, aceste monumente de arhitectură reprezintă o marcă semnificativă și specială a Sălajului prin numărul lor mare și discreția cochetă cu care s-au postat în istoria satului românesc sălăjean.
Acesta este și motivul pentru care Consiliul Județean Sălaj a inițiat un proiect cu finanțare europeană privind realizarea unui ”Circuit al bisericilor de lemn”, în care au fost incluse șapte lăcașe de cult: bisericile de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihai și Gavril” din localitățile Ciumărma, Baica, Racâș, Românași și Sâmnihaiu Almașului, biserica de lemn ”Pogorârea Sfântului Duh” din localitatea Fildu de Sus și biserica de lemn ”Sfântul Gheorghe” din localitatea Bârsa.
”Inițiativa își propune repunerea în valoare peisagistică și ambientală a acestor monumente, pentru a putea face obiectul interesului turistic. Se vor reabilita drumurile de acces, se realizează iluminatul ambiental, se construiesc parcări, centre de informare turistică, astfel încât aceste biserici monument să fie vizitabile și atractive pentru turiștii români și străini”, precizează Zoe Crihan, director în cadrul Consiliului Județean Sălaj.
Pe lângă bisericile de lemn, și cele de piatră pot constitui obiective turistice importante, prin elemente arhitectonice impresionante sau pur și simplu legende captivante.
*** Construită cel mai probabil la mijlocul secolului XIII, actuala biserică reformată din Uileacu Șimleului este unică în România și printre puținele din Europa datorită coridorului intermural, dintre peretele interior și cel exterior, păstrat parțial. De o simplitate dusă la extrem, clădirea, înscrisă în lista monumentelor istorice, a fost se pare, la origini, biserica unei mănăstiri de călugărițe aflate în apropiere, coridoarele dintre ziduri fiind folosite pentru izolarea călugărițelor de restul enoriașilor participanți la slujbe.
Situată pe un deal deasupra șoselei ce urmărește cursul Crasnei spre nord, biserica din mica localitate sălăjeană se dezvăluie astăzi doar inițiaților într-ale istoriei și prea puțin turiștilor care ar putea afla, de altfel, o legendă captivantă și un istoric pe măsură al uneia dintre cele mai vechi biserici de piatră din Sălaj.
”Bătrânii satului spun că au auzit de la bătrânii lor că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugărițe, situate în apropiere, într-o zonă cunoscută și astăzi drept ‘Todomb’, adică Dealul Lacului. Se spune că acolo ar fi fost un lac cu pești, ce asigura hrana celor de la mănăstire. În mitologia locală se păstrează chiar amintirea unui tunel de lemn, ce ar fi făcut legătură între biserică și mănăstire, prin care călugărițele puteau ajunge dintr-un loc în altul fără a fi văzute de restul lumii”, afirmă Clara Boer, o fostă profesoară, actualmente pensionară.
Trecând de la gura lumii la adevărul istoric, atât cât este el consemnat, conform lui Vasile Drăguț, în secolele XII-XIII, este menționată documentar mănăstirea căreia îi aparținuse această biserică, teorie care fără vreo cercetare sistematică arheologică, însă, rămâne incertă.
”Perioada de construire a bisericii reprezintă o altă necunoscută în istoria locală, mai mult, nici specialiștii nu pot oferi o datare certă a construcției, în afară de istoricul maghiar Bunyitay Vincze, care plasează fondarea lăcașului de cult în preajma rebeliunii păgâne a lui Watha (secolul al XII-lea), restul specialiștilor plasând construcția nu mai devreme de secolul al XIII-lea, când satul aparținuse deja în posesiunea neamului Pok. Pe de altă parte, un alt istoric — Entz Géza — încredințează construcția bisericii judelui regal Móricz (Mauricius), bazându-se pe argumente stilistice și de istorie regională. Petri Mór spune că ruinele mănăstirii mai erau vizibile la începutul secolului al XIX-lea”, precizează Csók Zsolt, cercetător științific specializat în perioada de ev mediu cuprinsă între secolele X-XIV.
Conform descrierii arhitecturale puse la dispoziție de Csók Zsolt, intrarea în navă (corpul principal al bisericii) se face printr-o ușă, situată pe latura sudică, în stil gotic, refolosită probabil de la o altă intrare, deoarece biserica este una de stil romanic. În interiorul navei, mai exact în colțul sud-vestic al acesteia, se află o intrare boltită, care face accesul spre așa-zisa tribună a laturii nordice, printr-un coridor foarte îngust (65-85 centimetri lățime). Coridorul intermural al laturii nordice s-a păstrat pe întreaga lungime a navei, la fel ca și cel sudic, ce poate fi accesat numai prin turnul bisericii.
Pe latura exterioară a coridorului sudic sunt amplasate cinci ferestre arcuite, care sunt deviate treptat spre est față de ferestrele alungite ale laturii interioare, asigurând astfel iluminarea naturală a bisericii pe tot parcursul zilei.
În ceea ce privește monumentul de la Uileacu Șimleului, s-au format două păreri. Cercetătorul maghiar Entz Géza afirmă că arhitectura bisericii este în concordanță cu ctitorul acesteia Móricz (Mauricius), din neamul Pok, această construcție poate fi interpretată ca varianta provincială a unei basilici trinavate, cu tribună, asemenea bisericilor ctitorite de persoana amintită pe teritoriul posesiunilor acestuia de peste Dunăre, cum ar fi Egregy, Őriszentpéter, Kallósd, Szigliget-Avas.
Istoricul român Virgil Vătășianu, dând credibilitate mitului mănăstirii de călugărițe, acordă coridoarelor rolul unor elemente pretențioase pentru cursul liturghiei, în sensul că acestea ar fi folosit pentru izolarea călugărițelor participante la slujbe.
Din păcate, o posibilă importantă sursă de informații, și anume jurnalul de cheltuieli papal de la Roma, nu are, din motive greu de precizat astăzi, însemnări despre județul Sălaj.
”Pentru a forma o concluzie care să justifice multitudinea elementelor de arhitectură romanică și complexitatea clădirii de cult descrisă mai sus, va fi nevoie de numeroase cercetări sistematice și documentare, care, să sperăm că vor fi posibile în viitorul apropiat”, punctează Csók Zsolt.
Lăsând la o parte funcțiunea inițială a lăcașului de cult, există mult mai multe date concrete privind funcțiunile și modificările ulterioare ale bisericii. Astfel, după o pauză de 200 de ani, în care satul nu a fost locuit, iar biserica a fost abandonată, în 1751 ea a fost preluată de reformați, care au purces la renovarea ei, mai ales că ea fusese afectată de un incendiu ce îi distrusese acoperișul boltit inițial. O dovadă a acestor lucrări este inscripția ce se păstrează pe un panou din actualul tavan casetat de lemn, pe care se poate citi, doar ”în oglindă”, un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune: ”Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Șimleului, din banii enoriașilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz”.
În 1823, clopotul a fost mutat din turnul bisericii într-o construcție de lemn din apropiere, deoarece greutatea sa și vibrațiile produse puneau în pericol structura de rezistență a edificiului. Între anii 1844 — 1846 biserica a fost extinsă, cu mențiunea că, la partea frontală nou adăugată, nu s-a reprodus coridorul intermural, astfel încât el se regăsește azi doar pe laturile bisericii. Din 1855 biserica are și o mică orgă, nefuncțională în prezent, iar în 1923 acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă. Ultima renovare a lăcașului de cult a avut loc acum 27 de ani, în 1982, timpul scurs de atunci punându-și amprenta pe unele porțiuni de zid ”mâncate” de igrasie. Nu în ultimul rând, în biserică poate fi admirată o mică masă de lemn pictată, datată 29 mai 1892.
*** O altă biserică de piatră, veche de șapte secole, din localitatea Petrindu, cu un tavan casetat cu picturi unicat la nivel european, realizate cu circa 300 de ani în urmă, este vizitată anual de turiști din întreaga Europă, dar și din alte țări mai îndepărtate, precum Japonia sau Australia.
Tencuită și acoperită cu plăci de azbest în perioada comunistă, biserica monument istoric a fost readusă la aspectul inițial în principal datorită eforturilor preotului reformat Korosi Laszlo Ladislau, care slujește în parohia reformată din Petrindu încă din 1976.
„După fereastra romanică de deasupra intrării de sud, se presupune că biserica noastră a fost construită în secolele XIII-XIV, dar forma actuală, în stil gotic, e din secolul al XV-lea. Inițial a fost un așezământ romano-catolic, devenind mai apoi parohie reformată. Casetele pictate de pe tavanul bisericii sunt unicat. Nu există nici în Transilvania, dar nici în Ungaria astfel de pictură a casetelor, aceasta fiind singura lucrare a artistului Zilahi Asztalos Istvan, realizată în 1713. Casetele sunt pictate cu ornamente florale în stil renascentist. În anii 1769 — 1770, când biserica a fost lărgită cu câte un metru pe latura dreapta și cea stângă, vestitul tâmplar și pictor Umling Lorincz și fiul său Janos au mai pictat trei rânduri de casete pe tavan și casetele galeriilor. La ultima restaurare a casetelor, restauratorul a remarcat că unele dintre cele pictate inițial de Zilahi au fost repictate de Umling. Enoriașii l-au rugat să le repicteze, iar el a adăugat și alte elemente. Animale sau păsări, așa cum apar pe aceste casete, nu apar în picturile lui Zilahi. Restauratorul a avut o idee inedită: partea de jos a casetelor a lăsat-o cu pictura lui Zilahi, iar partea de sus cu cea a lui Umling”, povestește preotul reformat din Petrindu.
Potrivit acestuia, biserica a fost readusă la aspectul din secolul XV abia în urmă cu câțiva ani, printr-o restaurare finanțată de Ministerul Culturii.
„Am descoperit piatra, ce fusese toată tencuită. A fost tencuită în 1956 și a fost acoperită cu plăci de azbest. Era groaznic, era foarte tristă, ca și epoca respectivă. Am început lucrările de reabilitare imediat după 1989. Atunci am dat jos tencuiala până la înălțimea de un metru și când am văzut ce pietre frumoase sunt am făcut un alt proiect, ca să putem obține finanțare și am reușit să refacem și exteriorul, și interiorul. Problema cea mai mare au fost întotdeauna banii. La început am primit o finanțare din Germania. Atunci am obținut 7.500 de mărci, cu care am putut întări fundația bisericii. A doua finanțare a fost din Ungaria — 480.000 de forinți, cu care am putut acoperi cu șindrilă biserica. După aceea, de la Ministerul Culturii, am primit odată 25.000 de lei și a doua oară 15.000 de lei și cu asta am finalizat reabilitarea în exterior și în interior, inclusiv casetele pictate”, declara, pentru AGERPRES, în toamna anului 2013, preotul.
Biserica se remarcă și prin orga datând din 1858 și prin clopotnița de lemn anexată, realizată în jurul anului 1700.
Turiști din toate țările, în special din Ungaria și Olanda, dar și din Franța, Spania, Belgia, Danemarca, precum și Japonia sau Australia, vin anual pentru a admira clădirea monument istoric din Petrindu.
*** Un alt posibil obiectiv turistic, mai puțin cunoscut, dar cu o istorie la fel de interesantă îl reprezintă ruinele unei mănăstiri benedictine situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localității Cheud.
Acestea ar putea fi, în opinia lui Dan Culic, arheolog de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcții în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meșteri germani în jurul anului 1200. Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puțin cunoscută și aproape deloc menționată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul) — o construcție medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.
„Există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea, era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta, când Someșul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, punctul de vamă fiind aici. Nu există niciun document care să facă direct referire la o ruină, la o biserică. Nu știm nimic. Mulți au confundat-o cu Cetatea Pintii, dar cetatea este, de fapt, în vârful dealului”, povestește Dan Culic.
Potrivit acestuia, ”documentele, în Evul Mediu, pomenesc că, după marea invazie a tătarilor, anumiți nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de aici, de a încasa vama”.
”Adică au venit nobilii cu o hârtie că e dreptul lor. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în fosta republică Cehoslovacia, și ei aveau drept de vamă aici. Astea ar fi primele informații scrise despre acea ruină. După o vreme au făcut și fortificația. Ce spun eu acum sunt presupuneri, pentru că nu avem date certe. Au fost făcute săpături în anii 89-90, de către Muzeul Militar, însă n-au publicat mai nimic”, precizează acesta.
În sutele de ani de când a fost abandonată, zidurile groase ale clădirii s-au împletit pur și simplu cu arborii, într-o armonie ciudată.
”Nu poate fi vorba de o cetate. Este vorba de o biserică ce o putem lega cu dreptul de vamă a unei mănăstiri benedictine, care nu era aici, ci în Slovacia de astăzi, dacă nu mă înșel, dar avea drept de vamă aici, pe râul Someș, drept de vamă a sării, care era extrasă de la Ocna Dejului și transportată cu pluta spre Satu Mare și de acolo către zona Tokaj, din Ungaria. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită și pentru turme. Planimetria este oarecum deosebită față de restul bisericilor de rit apusean, ‘catolic’ să spun așa, deoarece nu putem vorbi de catolici în secolele XII-XIII. De obicei, o biserică are cor sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoții, și nava, în care stau enoriașii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară și, aparent, o navă. Dar eu cred că nu e vorba de o navă, ci de un turn clopotniță impozant, pentru că nu are bolți, iar intrarea e foarte îngustă — are un metru lățime. La intrare se poate vedea încă o inscripție a meșterului pietrar, un M și un N. Se mai văd colțurile de la ancadramentele din piatră ale ferestrelor și contraforții, folosiți la susținerea bolților. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preoții sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela liturgică. Cronologic, ca să-i dăm o vechime acestui monument, aș risca să spun că este vorba de secolul XIII. (…) O biserică ce nu are referiri documentare în mod direct. Se spune că acea mănăstire avea drept de a impune vamă. Eu presupun că acei călugări s-au stabilit aici și au făcut un mic lăcaș de cult. Având bani, și-au permis asta. Drepturile acestei biserici au fost uzurpate, după cum ne spun documentele, de către nobilii laici”, afirmă Dan Culic.
Un capitel menționat și în alte scrieri ar putea fi dovada principală a vechimii monumentului.
„Petri Mor (scriitor maghiar ce a trăit în Sălaj — n.r) și, mai târziu, Virgil Vătășanu (arhitect n.r.) vorbesc despre un capitel cu frunze de stejar și spun că asta ar putea fi un gotic timpuriu, adică secolul al XII-lea. Eu trebuie să vorbesc cu un geolog și să fac niște analize ca să fiu sigur de asta. Este piatră profilată, piatră lucrată. Există analogii foarte clare ale acelui capitel adus de la Baia Mare, care mă fac să împing datarea în secolul XIII. Asta înseamnă că este un gotic timpuriu, poate că mai vechi decât cel de la Cârța (așezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII). Din Ardealul de azi, poate ar fi cel mai vechi”, spune arheologul.
Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenția turiștilor asupra existenței ei.
